Vinovăţia şi relaţia de cupluCalitatea unei relaţii de cuplu implică pentru parteneri acceptarea armonizării propriei libertăţi cu experienţa raportării dincolo de „eu”, la „noi”. Chiar dacă relaţia este caracterizată de pasiune, toleranţă, egalitate şi comunicare între parteneri, experienţele de viaţă, pozitive sau negative, se vor răsfrânge asupra cuplului, uneori provocând dezacorduri şi tensiuni.
Atunci când violenţa apare în cuplu şi se manifestă sub orice formă, multe victime sunt învinovăţite de către agresori pentru faptul că nu au reuşit să menţină relaţia de cuplu „perfectă”. Fiind supuse presiunii puterii şi exercitării controlului de către agresori asupra lor, majoritatea victimelor îşi vor consuma energia în direcţia „împăcării”, „mulţumirii” şi „neprovocării” agresorului. Inconştient, prin acceptarea violenţei, victimele pot continua întreţinerea tulburărilor de relaţie, luptându-se cu vinovăţia, care este un mare duşman interior.
În asistenţa psihologică a unei victime a violenţei în familie se recomandă ca şi prioritate evaluarea acestei stări de auto-învinovăţire, pentru ca victimele să înţeleagă şi să îşi asume responsabilitatea doar pentru acţiunile sale şi nu pentru cele ale agresorului.
Comunicarea – factor de risc pentru violenţa în familie
Se crede în mod greşit că pentru bărbaţii violenţi este definitorie lipsa abilităţilor de a comunica sau de a-şi exprima sentimentele. Realitatea infirmă această idee, printre altele chiar prin comportamentul agresorului din aşa-zisa „fază de miere” care poate urma după incidentele de violenţă în familie: bărbatul pare că regretă, cere iertare, promite că nu va mai repeta...
Actele violente diferă în motivaţie în felul în care ele se exprimă, astfel încât trăsăturile de personalitate nu determină în mod singular comportamentul violent al individului. Ar fi foarte simplist să credem că o trăsătură de personalitate este răspunzătoare de comportamentul violent exprimat simbolic sau fizic de către personalitatea umană. Trăsături de personalitate precum insuficienta dezvoltare sau chiar absenţa autocontrolului, nivelul scăzut sau absenţa empatiei, conflictualitatea şi agresivitatea, intoleranţa la frustrare, nivelul de inteligenţă şi cel de instrucţie, imaginea de sine negativă şi stima de sine redusă, dispoziţia naturala către adicţii, sunt ingredientele frecvente ale comportamentului violent.
„Nu se va mai întâmpla”
Cele mai multe victime ale violenţei în familie se simt responsabile pentru comportamentul agresorului şi se acuză pe sine pentru incidentele de violenţă. Ele cred că agresorul are dreptul să fie violent şi ajung să îi dea dreptate atunci când acesta le blamează, minimalizând chiar ele actele de violenţă. Gândul că trebuie să rabde pentru că „...violenţa se va opri odată şi-odată...” este un gând periculos, care menţine victima în postura de izolare, neajutorare, pasivitate şi neputinţă. În realitate, violenţa în familie nu se opreşte de la sine, deoarece acest fenomen are un caracter ciclic. Între două incidente violente pot să apară momente de acalmie, de tandreţe din partea agresorului, momente în care acesta promite solemn că “nu se va mai întâmpla”. În această situaţie victima este convinsă în a acorda încă o şansă agresorului, dar de fapt se pregăteşte terenul pentru noi episoade violente.
Un prim pas pe care îl pot face victimele este ca ele să nu mai accepte violenţa, să nu o mai considere o „afacere de familie” şi să ceară ajutor specializat. Intrarea într-un program de asistenţă a victimelor le va facilita acestora accesul la consiliere psihologică şi juridică gratuită, precum şi la asistenţă socială, pentru a fi ajutate să înţeleagă complexitatea efectelor violenţei în familie şi pentru a putea lua cele mai bune decizii pentru propria viaţă şi siguranţă.
Sexul tare şi sexul slab
Violenţa în familie este favorizată în mare parte de valori şi convingeri dobândite prin învăţare socială, care duc la o împărţire rigidă a rolurilor şi aşteptărilor pe care le avem de la “sexul tare” şi “sexul slab”. Se crede în mod greşit că femeia (pentru că femeile sunt în proporţia cea mai mare victime ale violenţei în familie, de multe ori împreună cu copiii) trebuie să se supună necondiţionat bărbatului şi că “femeia trebuie bătută din când în când”. Aceste stereotipuri întreţin starea de ruşine şi vinovăţie şi consolidează sentimentele de neajutorare, pasivitate şi neputinţă pe care le trăiesc cele mai multe dintre femeile agresate în familie, făcând şi mai dificil de rupt cercul vicios al violenţei, chiar şi în cazurile în care victima are şansa de a pleca din relaţie. De cele mai multe ori, victimele se auto-acuză pentru cele întâmplate şi se simt responsabile pentru comportamentul celui care le agresează. Cred că agresorul are dreptul să fie violent şi ajung să-i dea dreptate când le blamează, spunând “este vina mea, trebuia să mă fi purtat altfel...”.
Frecvent, se crede că dacă victima este femeie, trebuie să fi generat incidentul de violenţă prin felul în care s-a comportat, sau prin faptul că nu şi-a îndeplinit cu succes rolul deja prescris, constând în a fi blândă, supusă, ascultătoare. În realitate, responsabilitatea pentru agresiune este a făptaşului 100 %, indiferent de cum se comportă victima sau cum este ea!
Oricine trebuie să ştie că are dreptul de a trăi în siguranţă în propria casă, că violenţa nu are justificare şi că vina aparţine în totalitate celui care agresează.
„...nimeni nu mă poate ajuta sau salva...”
Denunţarea actelor de violenţă din propria familie sau intrarea victimelor într-un program de asistenţă specializat este de multe ori dificilă, datorită următoarei false credinţe: „...nimeni nu mă poate ajuta sau salva...”
Realitatea arată că victimele actelor de violenţă în familie trăiesc de regulă o frică intensă, asociată cu teroare şi sentimente de neajutorare. În afară de reexperimentarea traumei, datorită caracterului ciclic al actelor de violenţă în familie, poate exista o evitare permanentă a stimulilor asociaţi cu evenimentele de violenţă, se poate produce o diminuare a reactivităţii victimei la lumea exterioara, denumită "insensibilitate psihica" sau se dezvoltă o hipersenzitivitate la violenţă potenţială. Victima, dacă nu găseşte modalităţi de apărare, va adopta mecanisme prin care să facă faţă şi să mentină potenţialul violenţei la un nivel minim. Cele care se simt incapabile de a face acest lucru adoptă o atitudine pasivă, de neajutorare, asemeni "neputinţei învăţate". Frecvent, victimele declară că se simt copleşite de actele violente şi de aceea le este dificil să reacţioneze altfel decât aşteptând să treacă "furtuna", renunţând la orice apărare.
Demersul oricărui profesionist trebuie să fie susţinut în primul rând de restabilirea siguranţei şi a încrederii victimei în propriile resurse şi în cele externe, care o pot ajuta să gestioneze situaţia de violenţă. Victima se poate adresa Poliţiei, Centrelor destinate Asistenţei Victimelor Violenţei în Familie, serviciilor de Medicină Legală, Unităţilor de Primiri Urgenţe, Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială, Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Instituţiile enumerate reprezintă doar o parte din reţeaua inter-instituţională de protecţie, sprijin şi îndrumare pentru victimele violenţei în familie, care le pot oferi ajutorul în apărarea drepturilor şi libertăţilor personale. Analiza evoluţiei celor peste 800 de victime ale violenţei în familie asistate de către Centrul de Prevenire, Monitorizare şi Combatere a Violenţei în Familie Mureş arată că intensitatea şi frecvenţa actelor de violenţă se reduc, dacă victima face primul pas în a rupe cercul violenţei şi solicită sprijinul unei instituţii cu rol şi atribuţii în combaterea violenţei în familie.
Violenţa în familie ca mod de viaţă
Se crede în mod greşit că violenţa în familie este un mod de viaţă sau o cale „sigură” de rezolvare a conflictelor intra-familiale şi care apare doar în anumite categorii sociale, mai ales în familiile sărace sau cu un nivel scăzut de educaţie.
Realitatea este că violenţa se poate întâlni în toate familiile, indiferent de statutul socio-economic, ea reprezentând o problemă de putere şi control, o alegere comportamentală. Acest mit a apărut deoarece există o probabilitate mai mare ca familiile cu resurse crescute să ascundă uneori violenţa mai bine.
Ceea ce asigură menţinerea acestui fenomen şi perpetuarea violenţei în familie de la o generaţie la alta, este toleranţa socială crescută faţă de acesta şi gradul mare de acceptare. Atât timp cât se transmite trans-generaţional, violenţa în familie este văzută ca un lucru „normal”, inerent oricărei familii.
Această aşa zisă „normalitate” cu care mulţi s-au obişnuit, trebuie schimbată. Caracterul instrumental, intenţional şi învăţat ce caracterizează actele de violenţă în familie, precum şi impactul imediat şi pe termen lung asupra victimelor ne dau imaginea unui fenomen grav, complex şi periculos, care trebuie să reprezinte o prioritate pentru programele sociale ale oricărei comunităţi.
„E ceva normal”
Mentalitatea conform căreia violenţa în familie este un lucru “normal”, care “se mai întâmplă” şi care nu trebuie discutat, reprezentând „o afacere privată de familie”, este ancorată puternic încă, în stereotipurile şi miturile din mediul social.
Violenţa în familie nu înseamnă doar o serie întreagă de acte de agresiuni fizice, ci şi forme ale violenţei psihologice, sexuale, sociale şi economice. De cele mai multe ori, manifestările violenţei pot avea puternice componente psihologice, verbale şi emoţionale (înjurături, batjocorire, ameninţări cu bătaia, omor sau sinucidere, înfricoşarea partenerului prin distrugerea obiectelor din casă, folosirea copiilor pentru şantajul sentimental al victimei, etc.), sexuale (constrângere la activităţi sexuale nedorite, provocarea durerii, lovirea organelor sexuale, etc.), economice (atunci când agresorul interzice victimei să aibă un loc de muncă, să aibă bani proprii, etc.) şi sociale prin urmărirea sau izolarea victimei (atunci când agresorul hotărăşte ce poate să facă victima şi ce nu, cu cine se poate întâlni sau împrieteni, etc.).
Realitatea este că violenţa în familie este inacceptabilă şi nu are în absolut nici o împrejurare justificare. Violenţa în familie este o problemă de putere, dominaţie şi control, fiind favorizată în mare parte de convingeri bine înrădăcinate, învăţate sau transmise cultural de la o generaţie la alta. Agresiunile de orice tip sunt alegeri şi acţiuni şi se desfăşoară ciclic, episodul de violenţă survenind după ce agresorul epuizează toate argumentele prin care îşi ţine sub control victima. Indiferent de situaţie, oricine trebuie să ştie că are dreptul de a trăi în siguranţă în propria familie, că nici o agresiune nu este justificabilă şi că vina aparţine în totalitate celui care agresează. Orice om are dreptul de a trăi în siguranţă şi de a fi protejat de violenţă. Rămânerea victimei în cercul violenţei, suferinţa în tăcere, păstrarea secretului şi acceptarea ca normală a violenţei, nu fac altceva decât să protejeze agresorul.
„Îi place, altfel nu ar sta...”
Un stereotip întâlnit frecvent în comunitate este afirmaţia că victimei îi place violenţa.
În realitate victimele preferă să nu vorbească despre actele de violenţă şi să nu ia nici o decizie, dar nu pentru că le place ceea ce li se întâmplă, ci pentru că le este frică de ceea ce se poate întâmpla mai departe.
Niciodată victimele care au intrat în programele Centrului de Prevenire, Monitorizare şi Combatere a Violenţei în Familie, nu vorbeau despre violenţă cu plăcere, dimpotrivă, doreau ca violenţa să înceteze. Formele actelor de violenţă sunt complexe, fiind utilizate în scopul ameninţării, intimidării şi a deţinerii controlului asupra victimei de către agresor, iar izolarea victimei şi lipsirea ei de suport social, face aproape imposibilă ieşirea ei din situaţiile de violenţă fără sprijin sau asistare specializată.
Tema provocării
În psihologia socială, stereotipul este o credinţă sau reprezentare rigidă şi simplificatoare, în general împărtăşită de un grup mai mult sau mai puţin numeros, eventual membrii întregii societăţi, referitoare la instituţii, persoane sau grupuri. Stereotipul ţine adesea de prejudecată, neţinându-se seama de diferenţe şi de nuanţe.
Iată exemplificarea unui stereotip întâlnit frecvent atât la nivel personal, cât şi la nivel cultural în societatea noastră: “Victima provoacă violenţa sau o merită în vreun fel”. Gradul de acceptabilitate al acestei afirmaţii conduce la întărirea faptului că violenţa este o formă acceptabilă de rezolvare a conflictelor din relaţiile interpersonale. Acest stereotip devine manifest într-un context în care valorile legate de acceptabilitatea violenţei ca mijloc de a rezolva un conflict şi caracterul de afacere privată a familiei, dau în mod tacit agresorilor dreptul la control şi putere asupra victimelor.
Este victima vinovată pentru acţiunile agresorului? O “cere” sau o “merită” în vreun fel? Mulţi bărbaţi care îşi bat soţia nu se consideră vinovaţi de faptele lor, susţinând că soţia îi provoacă. Până şi unii prieteni de familie s-ar putea să fie de acord, motivând că e greu de suportat o asemenea soţie, deci nu-i de mirare că soţul îşi iese uneori din fire.
Dar acest lucru înseamnă că învinovăţim victima şi îi găsim o justificare agresorului. În realitate însă, soţiile bătute fac adesea eforturi extraordinare să-l îmbuneze pe agresor.
NIMENI NU MERITĂ SĂ FIE AGRESAT! Responsabilitatea pentru actele de violenţă în familie îi aparţine în totalitate agresorului!
În concluzie: VICTIMA NU PROVOACĂ VIOLENŢA ŞI NICI NU O MERITĂ ÎN VREUN FEL!
Victimele violenţei în familie au nevoie să fie în siguranţă, să fie ascultate, să fie informate, să fie respectate, să poată alege, să fie crezute, să fie ajutată să înţeleagă că nu este vinovată pentru acţiunile agresorului, să fie ajutate să înţeleagă complexitatea violenţei în familie şi efectele ei.
Fără cunoaşterea particularităţilor intenţionale şi instrumentale ale fenomenului violenţei în familie şi fără conştientizarea stereotipurilor existente, există un risc mare de revictimizare din partea persoanelor sau a instituţiilor care asistă cazurile de violenţă în familie.
In spatele placilor de lemn care ingradesc Piata Unirii se petrece un adevarat "masacru" al arborilor, al gardului viu si a tot ceea ce inseamna verde. Pe santierul modernizarii munca este in toi si a adus deja taierea catorva zeci de arbori, arbusti si tufe. Zgomotul asurzitor al excavatoarelor si al drujbelor, precum si bataia tarnacoapelor acopera caderea linistita a arborilor, marcata doar de un sunet surd.
Brazii care umbreau bancile de zeci de ani si mai improspatau aerul din centrul sufocat de praf au fost taiati fara mila, iar gardul viu care ingradea rondourile cochete de pansele si trandafiri este smuls din radacina. Muncitorii isi fac treaba fara remuscari sau se relaxeaza la soare, pentru ca umbra nu mai este.
Proiectul de modernizare include amplasarea de mobilier exterior, montarea de pavaj, lucrari de iluminat public si o fantana arteziana. Lucrarile vor fi efectuate de firma Iridium pentru 5,9 milioane de lei si trebuie terminate pana la finele anului 2009.
