Trist!

Nota: Orice asemanare cu personaje din lumea reala e pur intamplatoare. Cu acest post vreau sa evidentiez mentalitati triste de pe meleaguri romanesti. Mentalitati invechite care, din pacate, se regasesc cam des in randul cetatenilor acestei tari. Fiecare individ merita respect, mai ales intr-o familie, care se presupune ca se intemeieaza din iubire. Desigur, toleranta si compromisul fac parte din procesul de construire a unei relatii de lunga durata, atata timp cat acestea nu schimba personalitatea sau nu nasc frustrari, plafonari. Insa cand respectul dispare, cand starile de spirit sunt disimulate, atunci cand apare frica, nesiguranta, anxietatea, trebuie pus punct. O mare parte din astfel de personaje nu reusesc sa iasa din situatia trista in care traiesc deoarece, fie s-a creat o dependenta majora (financiara, sociala, familiala) si prin urmare posibilitatea unui nou inceput pare imposibila, fie nutresc cu disperare si naivitate speranta ca totul se va schimba si va redeveni ce a fost odinioara.



De 15 ani sunt casnica. Nu am fost asa dintotdeauna. Cand m-a cunoscut sotul meu lucram in turism, pe Litoral. Si imi placea foarte mult, pentru ca totdeauna mi-a placut societatea, oamenii. Sa fie multi oameni in jurul meu. Mai tarziu am ajuns inchisa intre patru pereti. Am stat foarte mult singura. E adevarat, la inceput am incercat sa dau fetita la cresa, dar nu se adapta. Era mereu bolnava si nu manca. Asa ca am ramas acasa. Singura. Sotul meu pleca mereu pe mare. Imi amintesc cum, chiar la inceputul casniciei noastre, a fost nevoit sa plece pentru trei luni pe mare. Si eu plangeam, iar o vecina mi-a spus: "Taci tu, al meu e plecat de sase luni si nu stiu cand se intoarce." Asta a fost. Ma sunau si-mi spuneau: "Sotul dv. a trebuit sa plece. Dar fiti linistita, nu pentru mult timp, pentru doua saptamani." Parca asta era putin. Doua saptamani si cu doua saptamani, se aduna.

[Am venit in Bucuresti] in octombrie, anul trecut (1994). Pana atunci veneam numai sa spal vasele si sa fac curat. Vreau sa va spun ca este pentru a doua oara in 20 de ani de casnicie cand avem familia reunita. Prima oara a fost pentru 10 luni, din februarie ′90 pana in noiembrie acelasi an, cand sotul meu a fost ministru secretar de stat. Cand am venit la Bucuresti chiar am avut unele neintelegeri; eu si fetele, cand venea sotul acasa, ne duceam dupa el in birou. Si el se enerva. Isi lua dosarele si pleca in alta parte. Era obisnuit singur. Dar pe mine singuratatea ma apasa. Chiar vreau sa-mi cer scuze pentru felul in care ma exprim. Probabil ca ma exprim greoi. Asta pentru ca foarte mult timp am vorbit numai cu cainele. Veniti in Bucuresti, fara prieteni... am dat telefoane la Constanta si am vorbit cu rudele, cu prietenii de acolo. Asta vreo doua luni. Pana a venit nota de telefon, aproape 60.000. Sotul meu s-a suparat foarte tare. Asa ca de atunci am vorbit numai cu Dick.

Pasiunea mea de acum e tricotatul. Asa imi trece timpul mai usor. Iar despre pasiuni trecatoare ce sa spun? A fost o intamplare oarecum amuzanta in 1988. Am mers cu sotul meu in Belgia si acolo am avut televiziune prin cablu. Ma sculam la 6 dimineata si dadeam drumul la televizor si-l opream noaptea tarziu, pe la ora doua. Abia dupa o saptamana am iesit din casa si eram cheauna. Dupa un timp am inceput sa ma uit selectiv. Imi place sa dansez, dar de mult, de foarte mult timp n-am mai avut cu cine. Asa ca am si uitat, probabil.

Da, regret ca n-am mai putut lucra. V-am spus, imi placea compania, agitatia. Oricum, acum e prea tarziu. Dupa o pauza de 15 ani e greu sa-ti reiei activitatea. Mi-am iesit din mana, cum se spune. Adevaratul meu regret e ca nu am mai avut un copil. Cum tot am fost casnica, macar sa mai fi avut un copil pe langa cele doua fetite. Dar nu s-a putut, sotul meu fiind atat de mult plecat.

In fiecare zi ma scol la ora sapte pentru a pregati cafeaua sotului meu. Apoi pregatesc micul dejun si plec la piata. Cand ma intorc, gatesc. Eu gatesc in fiecare zi, pentru ca sotul meu nu mananca de doua ori acelasi fel de mancare si, apoi mai sunt si fetele: una vrea supa, alta ciorba si tot asa. Pe urma masa de pranz si atunci chiar e o nebunie. Fata cea mica vine de la scoala, cea mare pleaca la scoala, cateodata vine si sotul sa manance. Dupa-amiaza fac curat. Vedeti si dumneavoastra, casa asta e prea mare numai pentru mine. Sunt si trei dormitoare sus... in fiecare zi trebuie sa fac curat. Mai trebuie sa-l scot si pe Dick la plimbare... Seara ma uit la Actualitati. Macar vad ce se spune despre sotul meu sau despre partid. In plus, in unele zile spal, iar in altele calc. E foarte multa treaba.

Am fost de cateva ori la film. Anul acesta am fost si la o terasa: o data. Asta s-a intamplat la Constanta. Cand ma duc acolo vin prietenii, rudele sa ma viziteze, asa ca am fost o data cu finuta mea la o terasa. Imi place sa merg la cumparaturi, dar numai cand am bani, si asta inseamna in primele doua zile dupa ce ia sotul meu leafa. Altfel nu merg, mi se pare ca toata lumea se uita la mine, stie ca nu am bani. In concedii e frumos. Mie imi place la mare, sa ma bronzez, dar sotului meu nu-i place sa stea la plaja. Asa ca mergem la munte. De regula stam mult, sotul meu a avut trei concedii lungi. Am avut si bani, asa ca am stat cate o luna, chiar mai mult, la munte. Stam la cabana pentru ca la hotel am avut probleme cand erau fetele mici. Vecinii se plangeau de zgomot.

Trebuie sa fiu toleranta. Sa-mi vad de ale mele si mai ales sa nu-l cicalesc, sa nu-l sacai. La noi in familie exista mentalitatea ca femeia trebuie sa stea la bucatarie. Sa va povestesc ceva. Cand era mai mica, fata mea cea mare a venit acasa foarte uimita si mi-a spus: "Mama, unchiul Vasile spala vasele." Se mira pentru ca pe sotul meu nu-l vazuse niciodata facand treaba. Cea mica, ea tinea mereu cu taica-su, a sarit ca arsa: "Cum, nu-ti aduci aminte, anul trecut, cand tata a venit acasa cu o plasa de paine?"