Cum ai putut ?!

" CUM AI PUTUT? "
De Jim Willis 2001


"Cand am fost pui,te distram cu maimutarerile mele si te faceam sa razi.

Ma numeai copilul tau,si in ciuda numarului de papuci mancati si a perechilor de perini omorate,am devenit prietenul tau cel mai bun.

Oricand am fost ”rau”,imi aratai degetul si ma intrebai “Cum ai putut?” – dar apoi te potoleai si ma rostogoleai pentru o mangaiere pe burta.

Distrugerea casei a durat ceva mai mult decat ne-am asteptat,deoarece tu erai teribil de ocupat,dar amandoi ne straduiam.

Imi amintesc acele nopti in care dormeam in patul tau si-ti ascultam confidentele si visele secrete,si cred ca acea viata nu putea fi mai perfecta.

Mergeam la plimbari lungi si alergari in parc,plimbari cu masina,opriri pentru inghetata(in care eu primeam doar cornetul deoarece “inghetata este rea pentru caini,” spuneai tu),si trageam multi pui de somn in soare asteptand ca tu sa vii acasa la sfarsitul zilei.

Treptat,ai inceput sa petreci mult timp la lucru si in cariera,si mai mult timp cautandu-ti o pereche umana.

Am asteptat rabdatoare,incurajandu-te atunci cand inima iti era ranita si cand erai dezamagit,nu te-am dojenit niciodata cand ai luat o decizie rea,si ma zbenguiam cu bucurie la venirile tale acasa,precum si atunci cand te-ai indragostit.

Ea,acum sotia ta,nu este o “iubitoare de caini” – totusi am primit-o cu bucurie in casa,si am incercat sa ii arat afectiune si sa o ascult.Am fost fericita pentru ca tu erai fericit.

Apoi puiutii umani au venit si ti-am impartit bucuria.Am fost fascinata de culoarea lor roza,de felul in care miroseau,si am dorit sa ii ingrijesc si eu.Doar tu si ea v-ati ingrijorat ca as putea sa ii ranesc si am petrecut cea mai mare parte a timpului alungata in alta camera sau intr-o lada.Oh,cat de mult voiam sa-i pot iubii,dar am devenit un “prizonier al iubirii”.

Pe masura ce au inceput sa creasca,am devenit prietena lor.Se agatau de blana mea si se trageau pentru a se ridica pe picioarele lor tremurande,varandu-mi degetele in ochi,cercetandu-ma in urechi si dandu-mi sarutari pe nas.Am iubit tot ce tinea de ei si de atingerea lor – pentru ca atingerea ta a devenit atat de rara – si i-as fi aparat cu pretul vietii daca ar fi fost nevoie.Ma furisam in patul lor si le ascultam temerile si visele secrete si,impreuna asteptam sunetul masinii tale pe drumul de intoarcere.

A fost un timp cand altii te-au intrebat daca ai un caine,daca ai facut vreo fotografie cu mine pe care sa o porti cu tine in portofel si sa le spui povesti cu mine.Acesti cativa ani trecuti,si tu doar ai raspuns “ da” si ai schimbat subiectul.M-am transformat din a mai fi “cainele tau” in “doar un caine”,si ai redus cheltuielile ce mi se cuveneau.

Acum,ti s-a ivit o alta oportunitate in cariera in alt oras,si tu si ei va veti muta intr-un apartament in care nu este permisa prezenta unui animal.Ai luat decizia corecta pentru “familia ta”,dar a fost un timp cand eu eram singura ta familie.

Am fost incantat de calatoria cu masina pana am ajuns la adapostul de animale.

Mirosea a caini si a pisici,a frica,a lipsa vreunei sperante.Ai completat niste hartii si ai spus “Stiu ca veti gasi un loc bun pentru ea.”

Au ridicat din umeri si te-au facut sa rosesti.Au inteles realitatile cu care se confrunta un caine de varsta mijlocie,chiar si unul cu “acte”.A trebuit sa te rogi ca degetele fiului tau sa dea drumul zgarzii mele de care se prinsese in timp ce plangea “Nu,Tati,Te Rog nu-i lasa sa-mi ia catelul!”Si sunt ingrijorat pentru el,si pentru lectia pe care i-o dai despre prietenie si loialitate,despre dragoste si responsabilitate,si despre respectul fata de fiecare viata.Mi-ai dat o mica mangaiere de ramas-bun pe cap,mi-ai evitat ochii,si politicos ai refuzat sa iei zgarda si lesa cu tine.Aveai o intalnire cu un termen limita si acum am si eu una.

Dupa ce ai plecat,acele doua doamne dragute au spus ca,probabil stiai despre mutarea iminenta cu ceva luni in urma si nu ai facut nici o incercare sa-mi gasesti alta casa buna.Si-au incrucisat mainile si au intrebat…”Cum ai putut?”

Sunt atat de atenti cu noi la adapost pe cat le permite programul incarcat.Ne hranesc,dar mi-am pierdut pofta de mancare de cateva zile.La inceput,de fiecare data cand cineva vizita puscaria mea,ma avantam in fata,sperand ca erai tu – ca te-ai razgandit – ca totul a fost doar un vis urat…sau am sperat ca,cel putin era cineva caruia ii pasa…oricine m-ar fi putut salva.Cand am realizat ca nu pot concura cu puii zburdalnici dupa atentie si fericiti,evident pentru soarta lor,m-am retras intr-un colt si am asteptat.

I-am auzit pasii pe masura ce se apropia,la sfarsitul zilei si,am pasit de-a lungul culoarului urmand-o intr-o camera separata.O incapere cu o tacere binecuvantata.M-a asezat pe masa si mi-a atins urechile,spunandu-mi sa nu ma tem.Inima mi s-a zbatut anticipand ceea ce urma sa vina,dar acolo era si o urma de usurare.Prizonierul dragostei ramasese fara zile.Prin felul meu,eram mai ingrijorata de ea.Povara pe care o purta cu greutate pe umeri,si am inteles in acelasi fel in care iti cunosteam fiecare dispozitie sufleteasca.Mi-a aplicat cu blandete un garou in jurul piciorului din fata in timp ce o lacrima i-a cazut pe piept.I-am lins mana in acelasi fel in care o faceam pentru a te face sa te simti bine multi ani in urma.Cu indemanare a introdus acul hypodermic in vena.Cum simteam intepatura si lichidul rece curgandu-mi prin corp,am alunecat somnoroasa,privind-o in ochi si murmurand “Cum ai putut?”Poate ca din cauza ca a inteles limba mea de caine,a spus ”Imi pare atat de rau.”M-a imbratisat,si cu graba a explicat ca treaba ei era sa se asigure ca eu voi merge intr-un loc mai bun,unde nu as fi ignorata sau ranita sau abandonata,sau unde nu ar trebui sa ma apar – un loc al dragostei si al luminii atat de diferit de acest loc pamantesc.Si cu ultima mea farama de putere,am incercat sa-i arat,cu o lovitura inabusita a cozii mele ca acel ”Cum ai putut?” nu ii era ei destinat.Era pentru tine,Mult Iubitul Meu Stapan.Ma voi gandi la tine si te voi astepta vesnic.Fie ca toti cei din viata ta sa continue a-ti arata atat de multa loialitate.

Sfarsit.


O nota din partea autorului:
Daca “Cum Ai Putut?” v-a smuls lacrimi din ochi pe masura ce citeati,asa cum mi-a smuls mie pe masura ce il scriam,este pentru ca este o poveste compusa a milioane de animale detinute formal ce mor in fiecare an in adaposturile de animale americane si canadiene.Oricine este bine venit sa distribuie eseul pentru un scop necomercial,atata timp cat ii este atribuita aceasta nota.

Va rog folositi-l in munca de educare,pe site-urile voastre web,in scrisori,in adaposturile de animale si in cabinetele veterinare.Spuneti publicului ca decizia de a adopta un animal pentru familie este la fel de importanta pentru viata,ca animalele merita dragostea noastra si grija sensibila,ca a gasi o casa potrivita pentru animalul vostru este responsabilitatea voastra si ca orice societate locala sau asociatie de ingrijire va poate oferi sfaturi,si ca orice viata este pretioasa.Va rog,aduceti-va contributia pentru a stopa uciderile si a incuraja adoptia. "