"Am nevoie de sange."
"Nu am donat niciodată sânge! Niciodată! De când sunt diagnosticat cu leucemie, cel mai deprimant gând este că nu am ajutat pe nimeni în acest fel până azi.
De ce? Pentru ca am fost un egoist, un idiot care a considerat că a dormi mai mult într-o dimineaţă după ce m-am uitat seara la vreun serial era mai important decât a oferi o fărâmă de viaţă cuiva care are nevoie. Ale cărui dileme profesionale nu-i mai lăsau loc pentru 2-3 ore cât durează o donaţie de sânge, cu tot cu drumul până la centrul de donaţie.
Fac un apel la voi să nu faceţi ca mine! Staţi puţin şi gândiţi-vă la ce pot însemna cele 2-3 ore din timpul vostru pentru alta fiinţă umană!
Continuând la fel de egoist, puteţi începe donând pentru mine. [...]".
"Voi aveti mustrari de constiinta?"
"De când am aflat de boala mea, eu am. Sau mai bine zis am avut; reuşesc să trec peste şi să mă întorc la atitudinea caştigătoare. Promiţându-mi că o să fiu alt om dupa ce se termină toate astea.
Aşadar, de ce m-ar putea mustra pe mine un conştiinţa?
În primul rând aş fi putut dona şi eu sânge în mod constant. Eram perfect in stare să fac acest gest umanitar pentru semenii mei. Aş fi putut deveni donator de celule stem pentru oamenii care au nevoie de transplant de maduva.
În al doilea rând, aş fi putut fi mai aproape de oamenii dragi, de familie, de prieteni. Aş fi putut face mult mai mult pentru a-i ajuta să treacă peste momentele grele. Şi ar fi fost suficiente nişte vorbe bune, ar fi fost suficient să mă interesez mai des de ei, de lucrurile mărunte care li se întâmplă zi de zi. Aş fi putut lua parte la mai multe din bucuriile lor, ca să fie şi mai mari.
Cu o parte din veniturile mele puteam ajuta nişte oameni să-şi rezolve probleme de sănătate. Uneori oameni pe care-i cunosc de mult, oameni aproape de mine, chiar sub nasul meu.
Dar regretele sunt acum tardive. Tot ce pot să fac e să-mi promit mie însumi că toate astea o să se schimbe după ce ies de aici. Am deci încă un motiv puternic să lupt în continuare.
Gândurile de mai sus nu sunt o invitaţie la tristeţe şi la mâhnire. Sunt o invitaţie la reflecţie şi la a redescoperi persoanele şi lucrurile importante şi frumoase din viaţa noastră. Bucuraţi-vă de ele aşa cum mă bucur şi eu acum de fiecare gând de susţinere pe care-l primesc direct, telefonic sau prin orice alte mijloace de la persoanele apropiate sau dimpotriva putin cunoscute sau chiar necunoscute."
Acum, Daniel are nevoie de ajutorul vostru. Operația nu se poate efectua decât in strainatate, unde costurile ajung la 120.000E - 150.000E. Nu dispune inca decat de 20.000 E, stransi din donatii, etc. Asadar, orice ajutor e binevenit.
Asteptam cu nerabdare sa te faci bine si sa te tii de promisiuni ;)
-----------------------
19 Mai 2012
E mesajul lui catre mine si catre voi toti.
In ultima saptamana, de cate ori am vorbit, Madalin mi-a zis mai mult ca oricand sa ma bucur de viata.
As mai adauga: Imbratisati viata si lasati-o sa va imbratiseze. Iubiti-o
azi si maine, dar mai ales azi, pentru ca de ziua de maine nu sunteti
siguri. Luati cu ambele maini ce va ofera si oferiti la randu-va.
Pretuiti-o. Este cel mai minunat dar pe care il primim vreodata.
Nu e loc acum de furie, de intrebari cu “de ce”. Le-am pus si noi
vreme de aproape 3 ani, uneori mai mult, alteori mai putin. E loc de
Dumnezeu, de liniste si de acceptare. Intr-o cursa nebuna, cel putin
nebuna in sufletul meu, cand si avionul parea ca se misca cu viteza
melcului, iar taxi-ul de la aeroport la spital chiar statea pe loc,
Dumnezeu ne-a aratat din nou clar ca ne iubeste. Si ne-a lasat ragaz
cateva zeci de minute sa putem rememora inca o data, zambind, clipe
minunate pe care le-am trait impreuna timp de 12 ani.
12 ani. E mult, e putin? Ce conteaza! Ce e mult si ce e putin? E atat
cat e! Si a fost minunat! Eu una sunt recunoscatoare pentru acesti ani.
Pentru ca am iubit si am fost iubita din tot sufletul. Pentru ca am
avut alaturi un om extraordinar, care a iubit viata nespus. Sunt
recunoscatoare pentru ca Dumnezeu mi-a ascultat ruga ca fiul nostru sa
semene cu tatal lui, fara sa stiu ce va urma. Va sunt recunoscatoare
voua pentru ca prin solidaritatea voastra ne-ati oferit un ragaz sa
strangem amintiri in trei: botezul, plimbarile lungi pe malul marii in
prag de toamna, Craciunul din 2010 cu miros de cozonac in casa si brad
impodobit.
Cu toata tristetea din suflet, cu tot dorul de el, dar cu acceptarea
voii lui Dumnezeu, va spun ca o sa ma bucur de viata. Cel putin o sa
incerc. Incet, incet voi reusi. Si cand voi reusi, o sa ma bucur dublu,
purtandu-l si pe Madalin in suflet, gandindu-ma si la lucrurile dragi
lui si facandu-le.
Si v-as propune sa inlocuiti lacrimile, furia si intrebarile cu cate o
amintire frumoasa a fiecaruia dintre voi cu Daniel Madalin. Si sa o
asterneti pe hartie. Si cand veti veni sa va luati ramas bun de la el
(va voi anunta cand si unde) sa o lasati in dosarul care va astepta
cuminte amintirile voastre.
O sa-l pastrez temeinic, iar cand Vladut va mai creste si va intelege, o
sa-i citesc ce ati scris si astfel isi va crea imaginea minunata a
tatalui sau. Va realiza cata lume l-a iubit, l-a pretuit, l-a admirat pe
tatal lui. Si mai ales de ce.
Si ca sa va conving ce ati reusit sa faceti prin solidaritatea voastra, priviti aici:
Cred ca spune totul.
Si nu plangeti. Madalin e liber acum. S-a dus lin, impacat si linistit.
